Tudor Petcu: Părintele Andrei Scrima a fost fără îndoială unul dintre cei mai mari teologi ortodocși de care spațiul românesc s-a bucurat și cu siguranță încă este nevoie de o cercetare amănunțită pentru a se înțelege cu adevărat substanța și profunzimea gândirii teologale a acestui reprezentant de seamă al Rugului Aprins. Cum ați caracteriza dvs unicitatea gândirii teologice a părintelui Andrei Scrima? Pe de altă, în ce măsură se poate vorbi de o anumită dimensiune filosofică a teologiei părintelui Andrei Scrima?
Teodor Baconschi: L-am cunoscut destul de puțin, după revenirea sa în România. I-am citit apoi cărțile apărute sub îngrijirea Ancăi Manolescu sau a lui Vlad Alexandrescu, la editura Humanitas. Andre Scrima (nu uitati că așa semna) a fost, din toate unghiurile posibile, o prezență neobișnuită sau chiar excepțională. Nici sihastru incult, nici intelectual ”șovăielnic” în cele mistice. Nici călugăr impregnat de liturghie și ceasuri, dar nici șoarece de bibliotecă prins în capcana erudiției sterile. Mai mult, cu cât adâncise patristica orientală devenise mai ”catholic”, mai degrabă înțelegător al creștinismului universal, ecumenic. Avea, cu siguranță, o curiozitate fără granițe disciplinare sau confesionale, un soi de bulimie gnostică, un apetit de cunoaștere niciodată satisfăcut. Teoretic, e nepotrivit să auzi în gura unui monah referiri la neoplatonicii Renașterii sau teze din matematicile superioare și astrofizică. Practic, treaba asta ți-l făcea irezistibil ! Și-a făcut repede ucenici în țară, după 90. A gravitat în jurul New Europe College, pentru că primul său ”adept” sau suporter a fost Andrei Pleșu. Mulți ar fi vrut să-l asculte, să-l tragă de limbă, să-I investească intimitatea. Nu se lasa, era foarte zgârcit cu aparițiile publice. Era cochet, exigent, avea un soi de dandysm teologic subtil.
Deseori părintele Andrei Scrima a fost caracterizat drept "o voce singulară în Răsăritul creștin". Din acest punct de vedere ar trebui să facem referire mai ales la ecumenismul părintelui Andrei Scrima, și la șansa acestuia de a fi studiat în India. Cum credeți că ar trebui înțeles exact ecumenismul practicat și gândit de părintele Andrei Scrima? Ar putea constitui ecumenismul său un model inclusiv pentru dialogul interconfesional din zilele noastre?
Așa e, Părintele a scăpat din România comunistă ca bursier al guvernului indian. S-a oprit însă mai întâi la Paris, unde a publicat faimosul său articol din ISTINA, despre cenaclul mistic al Rugului Aprins, găzduit cu discreție la mânăstirea Antim. Dorea să le arate catolicilor că Ortodoxia e palpitantă și creativă, în pofida ocupației sovietice a Europei de Est. În India există Biserica Ortodoxă din Malabar, care nu are o pondere prea grozavă, e mai curând o nișă exotică. Presupun că Scrima și-a ales India pentru că a profitat de vizita președintelui indian la București, dar și dintr-un snobism intelectual, pe linia lui Eliade, care deschisese ”calea sanscrită” în anii 30. Părintele era un alpinist, țintea sus. Sunt convins că avea un soi de guenonism subiacent, că era pe undeva convins de teza lui Schuon despre ”unitatea transcendentă a religiilor.” La el, aventura cunoașterii avea reflexele melancolice ale tradiționalismului, în stilul lui Evola. Făcea cred parte din familia de spirite care văd prezentul sub semnul decăderii. Pe de altă parte, își făcea conceptual opinii teologicie prea înalte pentru a accepta că Dumnezeu este monopolizat de o Biserică sau alta. Înțelegea că Adevărul transcende suveran toate clivajele omenești. De aceea cred că nu era un ”ecumenist” în sensul ideologiei supraconfesionale care pretinde că unitatea creștinilor se poate face prin însumare mecanică și compromis doctrinar. Nu funcționa ca un funcționar internațional de la Geneva, din Consiliul Ecumenic al Bisericilor. De altfel, era interesat de Ortodoxie și Catolicism, ca de singurele Biserici apostolice, ancorate în tradiția patristică. Nu l-am auzit citând teologi protestanți, deși nu îi va fi scăpat, în anii de formație, un Karl Barth.
Un teolog francez, Gustave Martelet, vorbea de "sensul ospitalității metafizice" în gândirea părintelui Andrei Scrima. Dată fiind afirmația teologului francez de care am amintit, m-aș bucura foarte mult dacă ați accepta să aduceți la lumină această ospitalitate metafizică, atât de caracteristică gândirii părintelui Andrei Scrima.
Văd formula ”ospitalității metafizice” în sensul sugerat de ce vă spuneam adineaori: există o curtoazie spirituală a Adevărului veșnic, un soi de condescendență divină care inspiră caritatea interumană, dincolo de certurile dogmatice. Cred că a trăit asta cel mai bine în Liban, unde a dialogat chiar sistematic și cu catolicii și cu teologii musulmani. Metafizicul transcende teologicul, asta cred că era teza implicită a tacticii sale pastorale și de apropiere inter-religioasă. Părintele Scrima a rămas categoric ortodox, mărturisitor, liturghisitor, dar nu s-a zidit nici în filetism, adică în naționalismul religios, nici în sincretismul guenonian.
O altă perioadă deosebit de importantă pentru îmbogățirea spirituală a părintelui Andrei Scrima a fost cea în care a stat în Liban, o țară pe care de altfel a indragit-o foarte mult. Considerați că modelele religioase/spirituale pe care le-a cunoscut în Liban au contribuit cel mai mult la edificarea ospitalității metafizice a gândirii teologice a părintelui Andrei Scrima?
Pomeneam mai devreme stagiul său la Beirut. Da, Libanul anilor 60 era încă o sinteză fragilă a Orientului Mijlociu. Statul asigura echilibrul islam-creștinism chiar prin anumite dispoziții constituționale. Ca și Siria, Iordania sau Egiptul, zona avea un trecut pre-islamic, sub amprentă greco-bizantină, dar și arabă. Pe scurt, oferea densitate, adâncime istorică și un mozaic de religii și confesiuni care, din păcate, aveau să se macine mai apoi în lungi și devastatoare decenii de război civil. Părintele Scrima a lăsat urme în Liban. Mai trăiesc încă personalități creștin-catolice sau islamice care-l evocă admirativ pe marele om de carte și de îndrăzneli hermeneutice. Am văzut recent un documentar pe această temă: pur biografic, fără mari adâncimi, dar onest ca demers jurnalistic. N-ar strica deloc un bust Andre Scrima la Beirut, pe cheltuiala României.
Cât de importantă este perspectiva părintelui Andrei Scrima asupra isihasmului ortodox, mai cu seamă din punct de vedere conceptual?
Ca și Meyendorff, Stăniloae sau Lossky, Părintele Scrima a înțeles palamismul ca încoronare a teologiei patristice și a căutat să-l aprofundeze atât prin studierea textelor, cât și prin ambianța neo-isihastă de la Antim, cu un Voiculescu strălucind de geniu creștin în ”Sonetele imaginare ale lui W. Shakespeare”, care sunt, după mine, isihaste. Sunt sigur că Andre Scrima era atras și de latura ezoterică, inițiatică, a învățăturii isihaste. A priceput devreme că nu e vorba doar de o formulă de rugăciune ”continuă”, ci și de o antropologie și o mistică subiacente. E de înțeles atracția oricărui intelectual față de teza că lumina taborică e perceptibilă fizic încă din viața aceasta. Am răspuns cu plăcere invitației dvs. de a vorbi despre opera și figura Părintelui Scrima pentru că aș vrea ca el să devină un model pentru teologii din noua generație și nu numai pentru ei. A fost un imens slujitor al lui Hristos, dar și un sacerdot al culturii înalte, al clasicismului și disciplinei arcane. Nu e ușor să ”te ții după el”, dar merită ca măcar câțiva aleși să încerce acest lucru.
|