Parohia Creştină Ortodoxă

Având în vedere restricțiile impuse în anumite ţări de a săvârşi careva slujbe sau adunări pe timp de noapte (în funcţie de ţară: de la 21h-23h până la 5h-6h dimineaţa), clericii şi credincioşii îşi pun problema cum ar putea săvârşi slujba de Paşti (care tradiţional începe la miezul nopţii) şi cât de îndreptăţită sau acceptabilă ar fi o eventuală deplasare a orelor de oficiere a slujbelor din Sâmbăta Mare şi Noaptea de Înviere.

Pentru a putea răspunde plauzibil şi calificat la această nouă provocare pentru tradiţia liturgică ortodoxă, va trebui să ţinem seama de o serie de izvoare şi studii istorico-liturgice (vezi bibliografia generală menţionată la sfârşit), care ne vor ajuta să înţelegem evoluţia foarte complexă a rânduielii actuale şi, eventualele posibilităţi de a sluji şi altfel, mai ales în măsura în care avem suficiente precedente istorice pentru aceasta.

Nu mi-am propus să scriu o istorie amănunțită a slujbei pascale, chiar dacă o astfel de abordare lipseşte în liturgica românească (dar ar putea fi uşor completată prin traducerea a două-trei lucrări de referinţă la acest subiect), ci doar să vedem, la modul general, cum au evoluat principalele elemente ale slujbei pascale şi în ce zile şi la ce ore se săvârșeau acestea.

Ţinând seama de un principiu general de evoluţie a cultului, trebuie să înțelegem că şi slujba pascală, chiar dacă este printre cele mai vechi în anul liturgic, s-a uniformizat abia în sec. XII-XIII, până atunci având o varietate enormă în ce priveşte orele şi durata săvârşirii slujbelor, dar mai ales rânduiala şi conținutul lor biblic şi imnografic. Printre principalele tradiţii liturgice care au dus la formarea sintezei de astăzi distingem două rituri palestiniene: unul aghiopolit-catedral şi altul monahal (în special savait), precum şi două rituri constantinopolitane: unul catedral şi altul monahal (în special studit). Prin urmare, atunci când vorbim despre vreo rânduială din vechime, trebuie să precizăm exact la ce secol şi la ce tradiție locală ne referim, mai ales că, pe lângă cele patru tradiţii principale menţionate mai sus au existat şi alte rituri locale secundare care, de asemenea şi-au pus amprenta pe forma şi conţinutul slujbelor noastre, inclusiv sau mai ales asupra slujbelor pascale.

Un ultim aspect introductiv de care va trebui să ţinem seama este legat de sensul anumitor noţiuni care astăzi, nouă ni se par foarte clare, dar în trecut ei putea să aibă diferite înţelesuri. Iată câteva dintre ele:

1. Noţiunea de „paşti (în gr. πάσχα)”, în funcție de perioadă şi regiune putea să însemne duminica Învierii Domnului, dar şi mai des Sâmbăta sau Vinerea Mare, iar uneori chiar şi Joia Mare sau mai multe zile luate la un loc. Astfel, mai ales în Occident, dar şi în Orient (chiar dacă fără o terminologie specifică) se cunoaşte noţiunea de „Triduum pascal” care, de obicei, înseamnă răstimpul dintre răstignirea şi învierea Domnului (aproximativ trei zile). Este foarte important să reţinem acest aspect pentru că, în foarte multe izvoare liturgice ortodoxe, ziua sau slujba de Paşti este numită cea din Sâmbăta Mare, iar duminica Învierii este numită „Prima duminică după Paşti”. Iată de ce „Duminica Tomei” se consideră „a II-a după Paşti”, cea „a mironosiţelor” – „a III-a după Paşti ş.a.m.d.
2. Liturghia din Sâmbăta Mare, care se face după Vecernia pascală(!), era în vechime principalul moment din anul bisericesc în care se botezau catehumenii pregătiţi pentru acest moment. Întreaga structură a Postului Mare a fost concepută în primul rând pentru a-i pregăti pe catehumeni şi abia mai târziu (începând cu sec. VI şi terminând cu sec. IX) accentul principal s-a deplasat pe pocăinţa celor deja botezaţi. Chiar şi acum slujba Sâmbetei Mari menţine nu doar imnul „Câţi în Hristos v-aţi botezat” (întâlnit şi la alte sărbători la care se făceau botezuri în masă), ci şi Apostolul şi Evanghelia de la Botez, precum şi cele 15 Paremii, în timpul cărora se făcea botezul – încercând parcă, în ciuda logicii şi a practicii actuale, să păstreze botezul pascal în memoria colectivă a Bisericii. Este adevărat că anumite tipicuri mânăstirești, unde de regulă nu se făceau botezuri, paremiile se reduceau la 3, iar în bisericile unde erau puţine botezuri, numărul paremiilor se reducea la 8 – dar Triodul şi Tipicul actual nici măcar această mențiune/adaptare nu o mai au. Deja de mai bine de un mileniu prescripțiile baptismale şi-au pierdut valoarea practică, dar dintr-un spirit conservator (specific mai ales slujbelor săvârșite foarte rar – cum a observat A. Baumstark), acestea au rămas menționate în cult, creând numeroase dificultăți practice. Un mileniu întreg nu a fost suficient ca aceste elemente să fie înlăturate sau reformulate în ideea de a ne face conştienţi de propriul nostru botez şi de legătura acestuia cu taina morţii şi învierii lui Hristos, ci tot vorbesc de un botez care chipurile s-ar face aici şi acum. Altfel spus: cărţile de slujbă au păstrat (mai mult sau mai puţin fidel) vechile rânduieli, chiar dacă cugetul eclezial şi practica liturgică actuală nu le mai are. Le-am menţionat aici nu pentru că ar trebui restabilite cu orice preț, ci pentru a putea înţelege în ce context au apărut unele elemente în vechile rânduieli şi dacă nu cumva, odată cu dispariția contextului, ar trebui să dispară sau să fie modificate şi anumite texte.
3. Noţiunile de „zi”, „noapte”, „seară”, „dimineaţă”, în fiecare cultură şi perioadă puteau să aibă sensuri mai mult sau mai puţin diferite. Problema s-a complicat şi mai mult atunci când omenirea a început să calculeze începutul unei noi zile nu de la apusul soarelui – cum făceau evreii şi majoritatea orientalilor, nici de la răsăritul soarelui – cum făceau greco-romanii, ci de la miezul nopţii [convențional 24h00]. Această numărătoare modernă, practic necunoscută în antichitate, a generat noţiunea de „zi astronomică”, diferită de „ziua liturgică” atât a evreilor, cât şi a romanilor. Mai mult decât atât, chiar în tradiția ortodoxă „ziua/diurna liturgică” (care repet, este o noțiune nouă şi problematică), în funcţie de perioadă şi loc, putea să înceapă atât seara (vezi Octoihul şi Mineiul), cât şi dimineaţa (vezi Ceaslovul şi, într-o anumită măsură Triodul). De asemenea trebuie să înţelegem că pentru unii „noaptea” începea odată cu apusul soarelui, iar pentru alţii abia atunci când se întuneca deplin (crepusculul astronomic); de asemenea şi ziua/dimineaţa pentru unii începea odată cu aurora, iar pentru alţii odată cu răsăritul (deplin al) soarelui. Pe lângă aceste fenomene astronomice care ajutau la măsurarea timpului, existau şi anumite măsurători populare cum ar fi „cântatul cocoşilor” (menţionat şi de pelerina Egeria în legătură cu slujbele de la Ierusalim), dar şi „străjile” – adică acele schimbări ale gărzilor (para)militare, care se înlocuiau o dată la 3 ore şi după care se orientau în special locuitorii marilor oraşe. Prin urmare, ar fi greşit să abordăm vechile indicaţii temporale din cult prin prisma noţiunilor şi sensurilor pe care le conferim noi astăzi. De asemenea, ar fi indicat, cel puţin în contextul acestui studiu, să depăşim ideile pe care le avem în prezent despre „ziua liturgică” şi implicațiile ei. De multe ori, structura unei „zile liturgice”, cu o singură Liturghie euharistică săvârşită în decursul ei, nu corespunde cu vechile rânduieli unde, uneori, întâlnim nu doar două, ci chiar şi trei Liturghii euharistice în același răstimp, numit de noi „zi liturgică”.

Acestea fiind spuse, haideți să vedem ce prevede Tipicul actual (elaborat în sec. XIII, cu unele completări în sec. XV-XVI), numit impropriu „al [Mănăstirii] Sfântului Sava”. Conform primelor ediţii tipărite ale acestui Typikon (Veneția 1545 şi 1577):

• Privegherea Prohodului (în slavonă „privegherea” se numeşte „bdenie/бдение”, care a generat românescul „denie) trebuie să înceapă la ceasul al VII-lea din noapte, adică pe la 01h00 în noaptea de vineri spre sâmbătă (spre deosebire de ceasul al IX-lea din noapte / 03h00 – când începe Utrenia de obicei). Deja de prin sec. XVI-XVII, chiar în indicaţiile tipiconale oficiale pentru parohii şi catedrale, slujba nu mai este rânduită pentru ceasul al VII-lea din noapte, ci la orele 7 p.m./19h sau chiar mai devreme. Aceasta a atras după sine şi deplasarea celorlalte slujbe, la care doreau să participe şi mirenii.
• Sâmbătă dimineaţa, după o pauză de câteva ore de la sfârşitul privegherii, se citesc Ceasurile şi Obedniţa, fără să se permită mâncarea. Este singura sâmbătă din an în care se ajunează (cf. Canoanele 64 Apostolic şi 55 Trulan)!
• La ceasul al IX din zi [adică pe la 15h00] se săvârșește Vecernia (când la Ierusalim se împarte „Sfânta Lumină”) cu Liturghia Sf. Vasile cel Mare, după care fraţii trebuie să rămână în biserică, întărindu-se cu pâine şi vin (care se binecuvântează cu rugăciunea de la litie) şi ascultând citirea integrală a Faptelor Sfinților Apostoli şi a altor lecturi patristice.
• Pe la ceasul al V-lea din noapte [adică pe la 23h00] se începe Miezonoptica pascală, iar la ceasul al VI-lea [24h00] se începe Utrenia Învierii şi Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur.

Chiar şi la această rânduială, aflată formal în uz şi aparent clară, trebuie să facem mai multe observaţii, fără de care riscăm să ne încurcăm foarte mult:

1. Rânduiala din „Tipicul [Mănăstirii] Sfântului Sava” este pentru mănăstiri şi călugări, iar o adaptare a ei la rigorile parohiei se face prin încălcarea logicii slujbei din Sâmbăta Mare: deşi unită cu Vecernia – cel mai des slujba este făcută dimineaţa, regula ajunării este desfiinţată, iar pâinea şi vinul binecuvântate cândva pentru întărirea fizică a obştii monahale, a ajuns să fie numită (drept că numai în Biserica Ortodoxă Română) „paşti”, fiind percepută de unii ca substitut al împărtăşirii euharistice sau, cel puţin, ca o importantă binecuvântare pascală (deşi, scolastic vorbind, această pâine înmuiată sau stropită cu vin este inferioară anafurei/antidoron şi aghesmei).
2. Reieșind din tematica stihirilor şi paremiilor de la Vecernie, dar mai ales din faptul că după ea urmează Liturghia Sf. Vasile cel Mare – care până în sec. X era liturghia standard pentru toate duminicile şi sărbătorile de peste an – reiese că această slujbă din Sâmbăta Mare nu doar că este una pascală (slujită deja în veşminte albe), ci este şi principala slujbă de Paşti. Indicația de a sluji după miezul nopţii Liturghia Sf. Ioan confirmă faptul că, cel puţin până în sec. X, aceasta era percepută ca o slujbă secundară (un fel de după-prăznuire). Chiar şi faptul că în popor, Vecernia pascală de duminică spre luni se numeşte „a doua Înviere” confirmă faptul că „prima Înviere” a început cu Vecernia precedentă, adică cea care se unește cu Liturghia Sf. Vasile.
3. Cum spuneam şi în partea introductivă, faptul că în aceeași „zi liturgică” se săvârşesc două Liturghii euharistice nu reprezintă nici o problemă. Chiar şi transferând Liturghia Sf. Vasile pentru sâmbătă dimineaţa, dacă ea rămâne unită cu Vecernia, oricum, teoretic, aceasta înseamnă începutul unei noi „zile liturgice”, iar Utrenia şi Liturghia de după miezul nopţii nu sunt precedate de o altă Vecernie. Eventual, dacă s-ar dori reglementarea oficială a conceptului modern de „o singură Liturghie într-o «zi liturgică»”, ar trebui să renunțăm oficial la ajunarea din Sâmbăta Mare şi să săvârşim Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur dimineaţa, apoi seara să se săvârşească Vecernia, iar la miezul nopţii sau spre dimineaţă Utrenia şi Liturghia Sf. Vasile – pentru a sublinia ceea ce de fapt demult se crede, că adevărata slujbă pascală este cea de după miezul nopţii. Dar cred că nici aceasta nu se va întâmpla şi, mai degrabă, ar trebui să vedem care este originea acestor rânduieli şi, înţelegându-le logica, poate că ne va fi mai uşor să le respectăm chiar aşa cum au fost concepute.

Nu ştim aproape nimic despre felul în care se săvârşea slujba pascală în sec. II-III, dar din anumite mărturii indirecte observăm că aceasta era legată de o priveghere nocturnă (deşi această noțiune putea să însemne cu totul altceva decât înţelegem noi astăzi), precum şi de botezul în masă al catehumenilor. Mai mult decât atât, chiar şi aceste două elemente puteau să fie săvârșite foarte diferit, în funcție de libertatea religioasă pe care creștinii o aveau sau nu în anumite perioade, dar şi de specificul fiecărui loc.

În sec. IV-VI, aşa cum aflăm din izvoarele vremii (Itinerariul Silviei Egeria, Lecţionarul ierusalimitean armean, Lecţionarul ierusalimitean georgian etc.), slujbele pascale încep să aibă o rânduială şi un conţinut bine conturat, cu anumite lecturi biblice comune nu doar pentru diferitele zone din Răsărit, ci şi pentru Apus. Cum e şi firesc, cele mai multe mărturii le avem din zona Ierusalimului, unde şi topografia „locurilor sfinte” a facilitat dezvoltarea unor rânduieli speciale, care mai apoi, într-o formă sau alta, au fost împrumutate şi adaptate în alte Biserici Locale. Cred că este foarte importantă mărturia Egeriei care spunea pe la anul 380/382 că „privegherea pascală aici [adică în Ierusalim – n.n.] se face ca şi la noi [adică în Galia sau Spania – n.n.], numai că aici se mai adaugă şi următoarele…” (cf. Itinerarium, § 38) – ceea confirmă faptul că la sfârşitul sec. IV, slujba pascală din Răsărit şi Apus era destul de asemănătoare. Una din particularitățile importante ale slujbei pascale aghiopolite din acea vreme era faptul că în Sâmbăta Mare, spre seară, se săvârşea Privegherea principală în Biserica Învierii (Martyrium), care consta din botezul catehumenilor şi o liturghie solemnă, după care, pentru a nu-i lăsa pe oameni să se împrăştie, episcopul mergea la Sfântul Mormânt (pe atunci încă neunit într-un singur complex cu Biserica Învierii) şi imediat începea a doua Liturghie mai scurtă, „pentru a cinsti Sf. Mormânt”. Şi mai interesant este că duminică dimineaţa (considerată prima duminică după Paşti) se slujea iarăşi Liturghia solemnă în Biserica Învierii, dar aceasta era deja săvârşită de preoţi, din cauza oboselii episcopului care a botezat şi a slujit două Liturghii consecutive. În după amiaza Duminicii Învierii, se făcea o Vecernie cu procesiune de la Eleon la Sion, la care iarăşi participa episcopul şi mulţime de clerici şi credincioşi, iar în următoarele şapte zile („Săptămâna Luminată” – „octava paschalis”) Liturghia se săvârşea zilnic în diferite biserici ale oraşului.

Mărturiile din sec. VI-VIII şi în special colecţia de imne aghiopolite păstrate doar în traducere georgiană numită „Iadgari”, deja nu mai menţionează acea Liturghie scurtă săvârşită la Sfântul Mormânt imediat după Liturghia baptismală, şi precizează că atât Liturghia din Sâmbăta Mare, cât şi cea din dimineaţa Duminicii Învierii, se săvârșeau după rânduiala Sf. Ap. Iacov. Răstimpul dintre cele două slujbe era completat cu tot felul de lecturi biblice şi patristice, printre care un rol tot mai important au început să-l ocupe Omiliile pascale ale Sf. Grigore Teologul, care l-au inspirat pe Cuviosul Ioan Damaschin, pe atunci ieromonah în Ierusalim, să compună renumitul Canon Pascal.

Pentru slujbele din Constantinopol nu avem careva mărturii liturgice clare pentru această perioadă, dar din Omilia 27 a Sf. Proclu, patriarhul Constantinopolului († 446) şi mai ales din „Cuvântul despre Paşti şi Sfânta Euharistie” a Sf. Eutihie, patriarhul Constantinopolului († 582) deducem că slujba pascală, cu Liturghia Sf. Vasile, se săvârşea sâmbătă seara, împreună cu botezul celor adulţi, iar copiii erau botezaţi în dimineaţa aceleiași zile sau în Sâmbăta lui Lazăr. Duminică dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui, se slujea Utrenia şi o nouă Liturghie, probabil deja a Sf. Ioan Gură de Aur, percepută pe atunci ca secundară. Putem presupune o anumită influenţă a riturilor aghiopolite, dar acestea se vor vedea mai clar abia în perioada următoare prin împrumutul masiv de imnografie, care însă se va combina cu propriul sistem lecţionar.

Din sec. IX-XII avem cele mai multe mărturii, atât despre slujbele de la Ierusalim (vezi Tipicul Aghiotafit din anul 1122, dar care reflectă practica sec. X-XI), cât mai ales despre cele din Constantinopol, fie că e vorba de Catedrala Sf. Sofia (cf. rubricile tipiconale din Sinaxarul şi Apostolul Catedralei Sf. Sofia), fie că e vorba de anumite tipicuri monahale (Hypotyposis-ul Mănăstirii Stoudion – sec. IX, Tipicul lui Alexie Stouditul din 1034, Tipicul athonit al lui Gheorghe Mtaţmindeli din 1042, Pandectele lui Nikon Muntenegreanul – sec. XI, Tipicul Everghetinos – sec. XII ş.a.). Dacă în catedralele din centrele patriarhale, chiar dacă nu se mai făceau atâtea botezuri ca odinioară, principala Liturghie de Paşti este percepută a fi cea din Sâmbăta Mare, săvârşită obligatoriu seara, începând cu sec. X tradiţia monahală începe deja să numească „slujbă de Paşti” anume Utrenia şi Liturghia de duminică dimineaţa. Anume această tendinţă va fi normativă pentru viitor, chiar dacă sinteza tipiconală din sec. XIII, aşa cum am spus şi în introducere, a menţinut majoritatea elementelor legate de practica baptismală din marele catedrale şi, în special, sistemul de 15 paremii de la Constantinopol, diferit de cel aghiopolit, care avea 12 paremii. Mai mult decât atât, Tipicul actual a păstrat vechea rânduială de a sluji Liturghia Sf. Vasile în Sâmbăta Mare, iar pentru Duminica Învierii Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur – care la acea vreme, deja nu mai era considerată ca una secundară, pentru zilele de rând – ci la fel de festivă sau chiar mai festivă, lăsând Liturghia Sf. Vasile doar pentru Postul Mare şi ajunurile Crăciunului şi Bobotezei (+ evident, pomenirea Sf. Vasile pe 1 ianuarie).

În concluzie, revenind la problema enunţată la început cu privire la restricţiile din anumite ţări de a sluji noaptea pe timp de pandemie, ne întrebăm cum s-ar putea sluji de Paşti în astfel de situaţii şi care slujbă ar trebui să fie considerată principală:

1. Deşi, majoritatea mărturiilor de până prin sec. XI vorbesc de faptul că Liturghia din Sâmbăta Mare era percepută ca principala slujbă pascală, deja de aproape un mileniu această situaţie s-a schimbat, iar completarea cărţii Penticostarului şi editarea lui distinctă de Triod a făcut ca slujba din noaptea de Înviere să fie văzută distinctă şi chiar ruptă de Sâmbăta Mare (rămasă în Triod), iar începutul noii cărţi de slujbă (chiar dacă fără Vecernie, aşa cum ar fi firesc) marca şi începutul fastuos al unei noi perioade liturgice. Astfel, vechiul „Triduum pascal” (Vinerea Mare, Sâmbăta Mare şi Duminica Învierii), încă întâlnit la romano-catolici, s-a transformat într-un „Triduum al Patimilor” (Joia, Vinerea şi Sâmbăta Mare), iar duminica Învierii este văzută ca fiind adevăratul Paşti, care încă din sec. XI tinde să-şi mărească după-prăznuirea de la o săptămână (octava) – la 39 de zile, până la Înălțare.
2. În întreg Postul Mare, dar mai ales în Săptămâna Patimilor, majoritatea slujbelor sunt săvârşite la alte ore decât cele prevăzute în tipic. Şapte săptămâni la rând Biserica (în marea ei parte) face Vecernia dimineaţă şi Utrenia seara – fără ca acest lucru să deranjeze prea mult. Din contra, dacă cineva ar încerca să aducă toate slujbele la locul lor, punând logic Vecernia seara şi Utrenia dimineaţa, aceştia ar fi acuzaţi de către pretinşii „tradiţionalişti” drept inovatori şi liberali, chiar dacă calificativele trebuie aplicate exact invers. Pe de altă parte înţelegem că s-a mers prea departe şi, odată intrate în evlavia şi conștiința poporului, anumite lucruri cu greu mai pot fi schimbate.
3. Ţinând seama de restricţiile pandemiei, am putea uşor reveni la Liturghia Sâmbetei Mari săvârşită seara (întrucât este unită cu Vecernia), iar dimineaţa, la prima oră posibilă (admisă de autorităţi), să se facă slujba de Înviere. Şi în trecut, slujba de Înviere nu începea neapărat la miezul nopţii (24h) ca să se termine pe la 3-4h, ci mai degrabă începea pe la 3h ca să se termine în zorii zilei. Obiceiul de a săvârşi slujba pascală dimineaţa există deja de mult timp în anumite zone din Ardeal şi aceasta întotdeauna a fost văzut ca o abatere de la regulă, dar iată că, pe timp de pandemie, acesta ar putea să devină un precedent care oferă o soluţie de moment. Şi, poate că, mutând slujba pascală dimineaţă, unii nu vor mai veni doar pentru 5 minute, ca să ia lumina şi apoi să plece acasă, iar alţii nu vor dormi toată slujba ca să vină doar la sfârşit, ca să li se „sfinţească bucatele”. Iar acolo unde se poate sluji la miezul nopţii, cred că acest lucru e bine să fie păstrat şi în continuare chiar dacă, în decursul istoriei, accentele privind Liturghia pascală principală şi noţiunea de „miez al nopţii” s-a schimbat destul de mult.
4. Din alt punct de vedere, ţinând seama de realitatea în care trăim, precum şi de evoluţia multor elemente substanţial diferite de cele din vechime (de exemplu: 4 posturi obligatorii, dar mai lejere, în loc de 1 şi foarte strict; dispariția catehumenatului şi a botezului în masă la marile sărbători; completarea privegherii din Sâmbăta Mare cu Prohodul şi procesiunea Sf. Epitaf, negeneralizate până în sec. XV etc.), s-ar putea pune Liturghia din Sâmbăta Mare dimineaţa, dar fără Vecernie (ci poate chiar cu anumite antifoane speciale), apoi sâmbătă spre seara să se facă Vecernia pascală cu Litie (şi astfel va fi mai clar ce înseamnă pâinea stropită cu vin numită impropriu „paşti”), iar la miezul nopţii să se facă Utrenia şi Liturghia. Mai mult decât atât, pentru a sublinia importanţa zilei pascale, cred că ar trebui ca în Sâmbăta Mare să se săvârșească Liturghia Sf. Ioan, iar în duminica Învierii – cea a Sf. Vasile, mai ales că şi la Crăciun şi Bobotează, dacă acestea se întâmplă duminica, se aplică aceeași logică, inclusiv separarea Liturghiei din ajun de Vecernie.
5. Sperăm ca fiecare episcop să găsească modalitatea potrivită pentru eparhia sa de a sluji şi a împărtăşi poporul drept-credincios atât în acest sfârşit de post, cât şi la Paşti şi după Paşti (vezi Canonul 66 Trulan).

Bibliografie generală (în ordine cronologică):

Dmitrevskiy, Богослужение страстной и пасхальной седмиц во св. Иерусалиме IX-X в., Kazani 1894;

Dmitrevskiy, Древнейшие патриаршие Типиконы: Святогробский Иерусалимский и Великой К-польской Церкви, Кiev 1907;

C. Kekelidze, Ядгари – Иерусалимский канонарь VII века, Tbilisi 1912;

Mateos, Le Typicon de la Grande Église: Ms. Sainte-Croix no. 40, Xe siècle, Roma 1962 (OCA 166);

Π. Κ. Χρήστου, Τὸ ἔργον τοῦ Μελίτωνος Περὶ Πάσχα καὶ ἡ ἀκολουθία τοῦ Πάθους // Κληρονομία, Thessaloniki 1969. Τ. 1;

Ch. Renoux, Le Triduum pascal dans la rite Arménien et les hymnes de la grande semaine // REArm. N. S. 1970. Vol. 7;

Bertonière, The Historical Development of the Easter Vigil and Related Services in the Greek Church, Roma 1972 (OCA 193);

Th. Talley, The Origins of Liturgical Year, N. Y., 1986;

Scicolone (ed.), La celebrazione del triduo pasquale: Anamnesis e mimesis: Atti del III Congresso Internazionale di Liturgia / Roma 1990;

Taft, A Tale of Two Cities: The Byzantine Holy Week Triduum as a Paradigm of Liturgical History // Time and Community: In Honor of Th. Talley / Ed. J. N. Alexander. Wash., 1990;

Taft, In the Bridegroom’s Absence: the Paschal Triduum in the Byzantine Church // La Celebrazione del Triduo Pasquale: Anamnesis e Mimesis: Atti del III Congr. Intern. di Liturgia / Ed. I. Scicolone, Roma 1990. (Studia Anselmiana; 102; Analecta Liturgica; 14);

Bradshaw, «Diem baptismo sollemniorem»: Initiation and Easter in Christian Antiquity // Εὐλόγημα: Stud. in Honor of R. Taft / A cura di E. Carr, Roma 1993 (Studia Anselmiana: 110; Analecta liturgica:17);

G. Kollamparampil (ed.), Hebdomadae Sanctae Celebratio: Conspectus Historicus Comparativus, Roma 1997 (BEL.S; 93);

M. Pierce, Holy Week and Easter in the Middle Ages // Passover and Easter: Origin and History to Modern Times / Ed. P. Bradshaw, L. Hoffman. Notre Dame (Indiana), 1999. P. 161-185. (Two Liturgical Traditions; 5);

Hoffman, The Great Sabbath and Lent: Jewish Origins? // Passover and Easter: The Symbolic Structuring of Sacred Seasons / Ed. P. Bradshaw, L. Hoffman. Notre Dame (Indiana), 1999. P. 15-35. (Two Liturgical Traditions; 6);

Ph. Zagano, Holy Saturday, Crossroad, 2000;

Parenti, La «vittoria» nella chiesa di Costantinopoli della Liturgia di Crisostomo sulla Liturgia di Basilio // Acts of the International Congress“Comparative Liturgy Fifty Years after Anton Baumstark (1872-1948)”, Roma, 25-29 Sept. 1998, eds. R. F. Taft – G. Winkler (OCA 265), Roma 2001, 907-928;

Koumarianos, Liturgical Problems of the Holy Week // SVTQ. 2002. Vol. 46. № 1.

Jeltov, A. Tkachenko, Sâmbăta Mare, // Православная Энциклопедия, vol. 7 [Moscova 2004], pp. 431-443;

Pruteanu, Evoluţia rânduielilor tipicoanale în Răsăritul Ortodox; studiu istorico-liturgic // „Studii Teologice”, nr. 1/2006, pp. 63-99;

Mihail Jeltov, Пасха (partea liturgică) // Православная Энциклопедия, vol. 54 [Moscova 2019], pp. 695-731.